Prima atestare documentară a Bucureştiului datează din secolul al XV-lea
(20 septembrie 1459) şi este un act prin care domnitorul Vlad Ţepeş
confirmă o donaţie făcută unor mici feudali.
Documentele emise de Cancelaria Ţării Româneşti între 1459-1625
consemnează existenţa pe teritoriul de azi al Bucureştiului, a unui
număr de 41 de aşezări.
Prima atestare documentară a Bucureştiului datează din secolul al
XV-lea (20 septembrie 1459) şi este un act prin care domnitorul Vlad
Ţepeş confirmă o donaţie făcută unor mici feudali.
Stabilirea reşedinţei domneşti la Bucureşti, în perioada domnitorului
Vlad Ţepeş, a avut un rol determinant în evoluţia ulterioară a
aşezării.
Astfel, din secolul al XV-lea se înregistrează o dublare a suprafeţei oraşului. Apar cartiere noi ocupate de meşteşugari.
În zona numită azi Sf. Gheorghe erau cuptoarele meşterilor fierari,
la Piaţa Unirii - Zona Colţea erau cuptoarele meşterilor olari, iar pe
malurile Dâmboviţei se stabilesc tăbăcarii.
În partea de nord a Curţii Domneşti se stabilesc negustorii, cojocarii,
croitorii. Principalul vad comercial şi meşteşugăresc devine "Uliţa
Mare", strada Lipscani de azi, atestată documentar din 5 iunie 1589.
Din secolul al XV-lea şi până la sfârşitul epocii feudale, în pofida
marilor calamităţi naturale şi a războaielor, oraşul Bucureşti a
cunoscut o continuă dezvoltare economică şi socială, devenind unul din
principalele centre urbane din sud-estul Europei.
Începând cu secolul al XVIII-lea apar primele manufacturi. În 1764
este atestată documentar o manufactură de ceară. În 1766 apare "fabrica
de postav de la Afumaţi", apoi în 1767 fabrica de hârtie de la Fundeni.
Recensământul din 1811 consemnează în Bucureşti 2981 de persoane care se ocupau cu meşteşugurile şi comerţul.
Revoluţia din 1821 marchează începutul istoriei moderne a
Bucureştiului. La începutul secolului al XIX-lea, se poate distinge o
structură socio-profesională: meşteşugari, negustori, slujbaşi în
aparatul administrativ, clerici, boieri şi slujitori.
După un recensământ din anul 1807, în Bucureşti erau 3523 de prăvălii,
iar mai târziu, în anul 1820, sunt consemnate peste 200 de clădiri
publice, mai multe pieţe şi grădini publice.
În anul 1830 se înfiinţează "Sfatul Orăşenesc" (Administraţia Publică
Locală de azi) şi oraşul este împărţit în cinci zone (sectoare), iar în
1846 este elaborat de primărie, primul Plan de Cadastru al
Bucureştiului.
Prin proclamarea independenţei de stat în 1877, Bucureştiul devine
capitala României şi, începând cu această dată, cunoaşte o puternică
dezvoltare economico-socială. Astfel, recensământul de la 1878
consemnează existenţa în oraş a două turnătorii de fontă, două
întreprinderi de obiecte mecanice, 30 de tăbăcarii şi 100 de mori, din
care 12 erau antrenate de energia aburului.
În anul 1869 este inaugurată prima linie de cale ferată Bucureşti -
Giurgiu, iar în 1870 este pusă în funcţiune linia ferată Bucureşti -
Ploieşti - Galaţi - Roman.
Prima gară construită a fost Bucureşti - Filaret (1869), iar apoi s-a
construit gara Târgovişte (1870), care ulterior a fost denumită Gara de
Nord.
Bucureştiul a constituit în această perioadă şi principalul centru
comercial al ţării, primele instituţii apărând în Capitală: Camera de
Comerţ şi Industrie (1858), Bursa de Valori Bucureşti (1881), Banca
Naţională a României (1858). Sfârşitul secolului al XIX-lea marchează
dezvoltarea relaţiilor capitaliste şi realizarea unui sistem bancar prin
apariţia unor bănci noi: Marmorosch Bank, Banca Generală a României,
Banca de Scont, Banca Românească
Tot în această perioadă s-au făcut lucrări de rectificare şi adâncire a
albiei râului Dâmboviţa, lucrări pentru alimentarea cu apa potabilă a
Capitalei prin filtrarea apei Dâmboviţei. În 1882 a fost inaugurat
iluminatul public electric, iar în 1892 a fost construită uzina
electrică Grozăveşti. Punerea în funcţiune a uzinei electrice Filaret
(1908) a făcut posibilă în 1894 inaugurarea primei linii de tramvai
electric în oraş.
Cea mai prosperă perioadă a Bucureştiului, ca şi a întregii ţări, a
fost perioada interbelică. Devenind capitala statului naţional unitar
roman, Bucureştiul continuă să fie în perioada interbelică principalul
centru industrial, comercial şi financiar al României. Procesul de
industrializare în această perioadă se intensifică, Bucureştiul
concentrând în 1938 aproximativ 17% din numărul total de întreprinderi
cu pondere importantă în economia ţării, acoperind întreaga gama a
industriilor din acea perioadă.
Sectorul de stat era reprezentat în aceasta perioadă de întreprinderile:
Griviţa, Pirotehnica Armatei, Societatea Comunală de alimentare cu
lapte a Bucureştiului, Abatorul, Atelierul S.T.B. şi fabricile de
gheaţă.
În anul 1921 s-a dat în folosinţă aeroportul Băneasa, iar în 1931 se
înfiinţează Societatea de Transport Aerian "SARTA", care în 1933 se
transformă n "Liniile Aeriene Române" (LARS) şi aparţineau statului.
În 1933 se inaugurează actualul Palat al Telefoanelor, prima centrală telefonică automată funcţionând încă din 1927.
Apar bănci noi: Banca Chrissoveloni (1920), Banca Comercială Italiană şi Banca franco-română (1921).
După planul de sistematizare din februarie 1926, Bucureştiul a fost
împărţit din punct de vedere administrativ, într-o zonă centrală şi o
zonă periferică . Zona centrală avea patru sectoare , fiecare dintre ele
având un consiliu local. Zona periferică a fost constituită în restul
teritoriului până la limita forturilor. Comunele cuprinse în această
zonă au primit statutul de comunităţi suburbane. Interesele generale ale
oraşului şi ale comunelor suburbane erau administrate de Consiliul
General, format din 36 consilieri aleşi, 24 consilieri numiţi până la 7
consilieri cooptaţi. Conducerea administraţiei era asigurată de Primarul
General, ales de consiliu.
Între anii 1918-1940, Bucureştiul a avut zece primari, unii dintre ei
jucând un rol important: Emil Costinescu, Anibal Teodorescu, Dem I.
Dobrescu, Alex. Donescu.
Intrarea României în război, în anul 1941, aduce Bucureştiului o
perioadă grea, bombardamentele trupelor aliate provocând distrugeri
multor clădiri, unele de importanţă istorică, altele obiective
industriale.
Instaurarea după al doilea Război Mondial a "puterii populare"
creează condiţiile apariţiei dictaturii comuniste care s-a menţiut până
în decembrie 1989. Pentru o perioadă de aproape 50 de ani, democraţia şi
economia de piaţă au dispărut în România. Multe din metodele aplicate
atât în domeniul economic, cât şi social au fost împrumutate de la fosta
Uniune Sovietică neţinându-se cont de specificul tării şi al Capitalei.
Prin naţionalizarea principalelor ramuri industriale, regimul comunist
şi-a oferit mijloacele pentru a reconstrui şi dezvolta oraşul.
În aceşti 50 de ani au fost construite, totuşi, multe unităţi
industriale noi, blocuri de apartamente şi multe edificii cu caracter
socio-cultural. Au apărut "giganţii industriali" şi miile de apartamente
"tip cutie de chibrituri".
Un rol deosebit în această perioadă în economia oraşului, l-a avut
industria de construcţii-montaj, numărul de salariaţi crescând de la
39.700 în 1950 la peste 97.000 în 1983.
Având în vedere ca pâna în 1950, principalele ramuri industriale
dezvoltate în Bucureşti, erau industria uşoară şi alimentară (57.9%),
industria chimică (24.1%),în 1982, chimia reprezenta 55 % din totalul
structurii industriale. Ritmul mediu anual de creştere al sectorului
industrial a fost enorm şi a implicat costuri uriaşe, asigurând astfel
supremaţia capitalei din punct de vedere al producţiei.
Pe lânga întreprinderile naţionalizate în 1948 (Lemaitre devenit Timpuri
Noi, Malaxa devenit 23 August) , au fost înfiinţate noi întreprinderi
(Policolor, Autobuzul, Danubiana, CIL Pipera). Un rol foarte important
în dezvoltarea economică a oraşului l-au jucat construcţiile.
Evenimentele din decembrie 1989 aduc modificări profunde în economia
Capitalei, atât din punct de vedere structural (descentralizarea şi
forma proprietăţii) cât şi al dinamicii sale.
În 1993, trei ani după căderea regimului comunist (1989), în Bucureşti
se concentrau 12.7% din populaţia activă a ţării cuprinzând 385
societăţi mijlocii cu o medie de 1000 angajaţi. Societăţile cu mai mult
de 5000 de salariaţi reprezentau la acel moment numai 1.8% din total.
Pe lângă crearea marilor platforme industriale înainte de 1989, numărul
blocurilor de locuinţe a crescut astfel încât, dacă între 1945 - 1964 au
fost construite 80641 apartamente, numărul acestora a crescut la 446100
apartamente între anii 1965 şi 1984. S-au format noi cartiere ca: Titan
- Balta Albă cu 90000 apartamente, Drumul Taberei cu 63000 apartamente,
Berceni cu 70000 apartamente, Militari cu 40000 apartamente. Blocurile
erau din beton, prost finisate ,oferind spaţiu minim de locuit şi fără
să asigure cele mai simple standarde de confort.
Recensământul din 1992 (trei ani de la căderea comunismului)
înregistra în Bucureşti un număr de 109194 blocuri cu 760751 apartamente
şi un total de 1803635 camere, ceea ce înseamnă o suprafaţă de peste
46.1 milioane metri pătraţi de locuinţă (34.3 metri pătraţi pe
apartament).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu